Let's travel away

"Lucie nu a stiut niciodata cum sa se elibereze de toate acele lucruri care nu-i dadeau pace, desi lumea mereu la sfatuit in acest sens; N-a vrut sa asculte, era genul de om care lua deciziile singur si isi rezolva problemele intr-un fel sau altu. DAR Acum fusese de-a dreptul satul si-si propuse sa zambeasca, sa fuga, sa alerge, sa se distreze, sa viseze cu ochii inchisi. Asa ca imediat ce veni acasa, isi lua cateva haine intr-un rucsac, caietul pe care scria de obicei, ipod-uri si nicio amintire Iesi in ploaia torentiala de afara nepasandu-i de frig sau altceva. Stia ca asta va spala tot ce a fost si caaa lucrurile vor lua o alta intorsatura. Ajunse in gara, ceru un bilet, si urca in primul tren care ii veni in cale si se hotara sa fuga. Sa fuga de realitatea care nu-l mai accepta si sa gaseasca alta. Avea sa scrie o poveste. Acolo in tren, cu cineva, sau poate cu mai mult; o poveste amuzanta, haotica, nebuna, o poveste de neuitat din care nu va mai pleca niciodata.

Fay incerca sa treaca peste drama din familia ei insa nu mai putea suporta nimic si pe nimeni. Asa ca dupa ce termina orelede liceu ajunse normal acasa si isi facu bagajul. Mama ei era intr-un hal infernal, nici nu o mai putea ajuta, era inca o data beata, aseazata la masa privind facturile. Fay impachetase fiecare hainuta preferata a ei si un medalion pe care nu putea sa il lase in urma. In timp ce isi impacheta hainele, nu lasa nici un mesaj de adio ci isi lua jurnalul cu ea, se asigura ca nu uitase nimic si directia trenului o lua. Cu lacrimi in ochi, speriata, se afla deja in scaunul acela rosu privind afara posomorata. Se intreba, "oare cati oameni fug de acasa, oare cati oameni spera la mai bine...?"

Povestea lui incepea si se sfarsea in acelasi loc; Urca in tren si dupa ce isi trase gluga pe cap, incepusa sa mearga prin compartimente cautandu-si un loc. Spre fericirea lui se afla intr-un tren in care cabinele erau sub forma de mini-camere si se putea odihni in liniste. Umbla mult, si incerca sa nu priveasca spre nimeni. Nu pentru ca nimeni nu l-ar recunoaste, ci pentru ca oricum nimeni nu i-ar oferi atentie.
Dupa ce cotrobai catevaaa compartimente, zari pe cineva. Parea o tipa tacuta, cu lacrimi in ochi si nimeni langa ea. Nu stia daca era o fugara sau poate ca pur si simplu ia rasarit in cale. Trebuia sa stea cu cineva; nu suporta singuratatea. Oamenii l-au invatat ca singuratatea nu era cea mai buna solutie. Deschise usa si apoi intraa.
-Astepti pe cineva sau as putea sa te insotesc in calatoria ta?intreba ferm privind-o atent.

Incepu sa observe forma norilor si cum ploaia se apropie. Nu intelegea fenomenul acesta, ploaia. ploaie cu soare, ploaie aducea tristete, dar cand era soare, ii aducea asa de multa speranta. Dar nu astazi... Astazi nu ii aducea speranta, ii aducea doar un cadou inexistent, acesta fiind banii de calatorie si mai cativa dolari in buzunari. Stia ca are un telefon rablagit iar apelurile mamei aveau sa curva mai incolo dar calcula plecarea in asa fel incat nu va putea sa o faca sa se intoarca inapoi. Lacrimile incepura sa ii curga siroi pe obrajii ei rosiatici, era asa de greu sa o lase in urma, sa o lase ca pe un catel abandonat fara nici o vina. Nu stia ce vrea, dar stia ca asa e mai bine. Parca se opri toata emotia cand un baiat deschise usa de la cabina, nu intelese bine ce intrebase dar dadu aprobator din cap, o deranja sa mai aiba pe cineva langa ea dar acest impuls trecu repede, iar ca de obicei un alt motiv pentru care il lasa sa intre era pentru ca nu stia sa zica nu. Ochii ei se indreptara iarasi catre soarele ascuns de catre nori, speranta tot nu mai aparea.

Vazu ca nu-i raspunde verbal, dar totusi dadu un semn, asa ca se aseza rapid pe unul din paturi. Se facu comod si apoi se atinti cu capul la geam si ipod-ul in urechi. O privea atent si incerca sa o descifreze in cat mai multe detalii, dar nu reusi. Asa ca incerca sa vorbeasca cu ea:
-Incotro ai pornit de una singura?intreba incet. Voia doar sa faca conversatie. Sa scrie o poveste cu fata asta pe care nu o cunoastea